Poveste adevărată. „Rodica, prietena mea, a venit la serviciu şi mi-a spus că e amanta soţului meu…”. Incredibil ce a urmat

M-am gândit să vă scriu pentru că, acum vreo șapte ani, când mi-am amanetat verigheta, căci era musai să fac rost de bani, mi s-a spus că nu e bine să fac asta, că e semn rău. Curând,

eu si sotul meu am divorțat si de aceea mă tot întreb de atunci: oare noi doi am fi fost azi tot împreună, dacă nu aș fi lăsat-o acolo, chiar dacă știam că el iubea o altă femeie urma să aibă un copil cu ea? Mă îndoiesc, dar cine știe?! Nu am fost o fire superstițioasă și nici n-am

crezut niciodată în farmece, așa cum este o prietenă de-a mea care, pe lângă faptul că își ghidează viața după superstiții, mai este și de-a dreptul terorizată de tot felul de „semne” pe care, chipurile, le găsește pe covorașul de șters picioarele, de la ușa ei, scrie dedoamne.ro.

Este convinsă că o vecină de palier îi face farmece ca să-i ia bărbatul. De câte ori mă duceam la Elena, îmi povestea despre chestiile bizare pe care le găsea la ușă sau îmi spunea că nu e bine să ștergi masa cu un șervețel de hârtie, pentru că atragi sărăcia, că nu e bine să verși oțetul pe masă, că ai scandal în casă și alte asemenea lucruri. De la o vreme, am început s-o evit pentru

că nu mai suportam să-i ascult lamentările. Elena avea un băiat, Marius, elev de liceu, un nebun și jumătate, care îi făcea maică-sii zile fripte. M-am întrebat, la un moment dat, dacă nu cumva el era au-torul „farmecelor” pe care și le imagina Elena, dorind să o aducă la exasperare.

Într-un fel, mă amuzam, dar știți cum se spune, că nu e bine niciodată să râzi de răul altuia, pentru că nu știi când te lovește și pe tine…

Iată că, într-o zi, fiica mea, Mara, elevă în clasa a XI-a, a fugit de acasă, fără să-mi dea vreo explicație. în ziua aceea, le-am sunat pe toate prietenele ei, m-am dus la școală, am colindat străzile din zori și până în noapte, sperând să o găsesc. Nimic… Soțului meu, care era plecat pentru câteva luni în străinătate, nu i-am spus nimic, sperând că situația va reveni la normal. Oricum, în ultima vreme, dacă-i spuneam ceva, îmi răspundea indiferent:

— Nu am timp de așa ceva. Nu te poți ocupa singură? Lasă, că știi să le rezolvi pe toate…

Am apelat imediat la o cunoștință de-a noastră, Marius, care lucra în Poliție. Mi-a promis că se va ocupa personal de dispariția Marei, dar era convins că fiica mea nu pățise nimic grav.

— S-o fi îndrăgostit lulea și s-a mutat la iubitul ei, am avut multe cazuri de-astea… Hai, du-te acasă! Poate că a venit și Mara, cine știe?!

Vorbele lui nu m-au liniștit, însă. Trei zile și două nopți am plâns încontinuu, până când Marius m-a sunat și mi-a spus că a găsit-o pe Mara.

— Hai cu mine! Se droghează într-un cartier mărginaș, într-o clădire părăsită…

Mara, când m-a văzut, a început să țipe la mine să plec, că ea nu mai are familie și nu se mai întoarce acasă niciodată. Marius a intervenit imediat:

— Dacă nu vrei acasă, poate vrei să vii la Poliție! i-a spus, aspru. In cinci minute, vor fi toți amicii tăi ridicați și locul cură-țat!

Eu priveam în jur și nu-mi venea să cred că tot ceea ce vedeam era aievea. Erau mai mulți, fete și băieți. Dormeau pe jos, pe niște saltele îmbâcsite, adunate probabil de la gunoaie; toți, absolut toți, aveau brațele vinete de la „dozele” pe care și le injectau.

Mara a venit acasă după mari insistențe și de teama Poliției. Eu am răsuflat ușurată, dar, după ce a făcut baie și a mâncat ceva, a început să tremure îngrozitor. Când se chircea, când se făcea covrig, când mușca din pernă și se zvârcolea în pat… M-am speriat tare, de unde să știu că fata mea cea cuminte și ascultătoare ajunsese dependentă de droguri și acum era în sevraj?

— Ajută-mă! Am nevoie de o doză ca să mă calmez! striga ea la mine.

Am sunat la o altă prietenă, Silvia, care era și medicul meu de familie, și i-am spus ce s-a întâmplat.

— Draga mea, are nevoie de ajutor de specialitate, nu poți s-o ții acasă în starea asta. Lasă-mă să dau niște telefoane și te sun apoi… Tu stai cu Mara, dar fii atentă, n-o lăsa să plece din casă chiar dacă sare la bătaie!

Aproape o oră, cât a trecut până când m-a sunat Silvia, am crezut că-mi pierd mințile. Mara a început să urle la mine că mă urăște, că trebuia s-o las acolo unde era, că doar acolo se simțea bine, că nu-i mai pasă de nimic. Până la urmă, a trebuit s-o încui în cameră, pentru că voia să plece.

Citeste continuarea