Poveste adevărată. „Rodica, prietena mea, a venit la serviciu şi mi-a spus că e amanta soţului meu…”

Silvia a trimis o ambulanță și Mara a fost dusă la un centru de dezintoxicare. Din păcate, după câteva zile a fugit din spital și s-a întors în „căminul” unde se simțea bine. Mi-a dat un telefon și m-a anunțat că nu mă va ierta niciodată pentru ce i-am făcut și că ea nu poate trăi fără

droguri și fără prietenii ei. în plus, m-a mai amenințat și că, dacă nu-i fac rost de niște bani, nu mai vrea să audă de mine și nici n-am s-o mai văd vreodată! și că, degeaba mai vin cu Poliția acolo, că nu îi voi putea opri niciodată „să ne facem o viață mai frumoasă”.

— Mara, te rog să te întorci acasă… i-am spus, izbucnind în plâns.

— Am să mă întorc acasă curând, mamă, îți promit, dar numai cu o condiție: dacă acum îmi faci rost de niște bani!

— Pentru droguri, nu-i așa? Nici nu mă gândesc! Sunt mama ta, nu pot să te distrug chiar eu… Mara, vino acasă și acceptă un tratament ca să te faci bine… — Vin mâine, dacă azi tu îmi dai niște bani! a zis. Pe cuvântul meu! Doar azi, mamă, și atât… Fac ce vrei tu dup-aia, dar dă-mi niște bani acum… Am să vin după-masă pe la tine să mi-i dai…

Mi-a închis, iar eu m-am prăbușit pe podea. Nu voiam să-mi ajut fata să se distrugă, nu voiam să cred că mă minte și mă agățam cu disperare de promisiunea ei de a se întoarce acasă dacă îi dădeam niște bani. De fapt, nici nu mai judecam…

N-aveam bani în casă, eram înainte de leafă, așa că m-am gândit să-mi amanetez puținele bijuterii pe care le aveam, adică verigheta, lănțișorul cu cruciuliță pe care-l primisem de la mama la majorat și inelul pe care mi-al cumpărase Călin, soțul meu, când aniversaserăm zece ani de căsnicie, singurul cadou pe care mi-l făcuse vreo-dată în cei douăzeci de ani de când eram împreună.

Mi-am scos verigheta de pe deget și m-am dus să iau lănțișorul și inelul din cutiuța în care le păstram. Am găsit doar lănțișorul, inelul nu mai era. Atunci, am dat vina pe Mara care probabil îl furase cine știe când din casetă pentru a face rost de bani. Dar ce mai puteam face? Am luat verigheta și lănțișorul și m-am dus la casa de amanet pe care o deschisese în apropiere soțul unei vecine.

— Nu e bine să vă amanetați verigheta. știu că nu e bine nici s-o scoateți de pe deget… Mai bine lăsați-mi doar lănțișorul.

— N-am încotro, am nevoie de bani. Sper să nu le las multă vreme aici. După ce iau leafa, vin și le ridic…

În ziua aceea, cu speranță în suflet, i-am dat bani Marei, dar ea nu s-a întors acasă așa cum mi-a promis. Ba, mai mult, văzând că șantajul ei a mers, a continuat să-mi ceară bani.

— Încă o dată, mamă, te rog, și-ți promit că voi redeveni Mara ta cea dragă!

Nu știu de ce am crezut-o de fiecare dată, când ea m-a mințit încă de la început. Am greșit, știu, dar mi-era teamă că se va întâmpla ceva și mai rău, eu știu?!, că va începe să fure, să tâlhărească, poate chiar să dea în cap cuiva pentru a face rost de bani. în plus,

Mara venea acasă când îi dădeam bani și așa puteam s-o văd…

De vorbit, nu vorbeam mare lucru, mânca ceva în grabă, golea frigiderul încărcându-și rucsacul cu de-ale gurii pentru „familia” ei, lua banii și pleca.

— Ești inconștientă, așa n-ai să rezolvi nimic! mă certa mereu Silvia. Ce faci, o încurajezi? într-o zi, ai s-o găsești moartă din cauza unei supradoze! De ce nu-i spui nimic lui Călin?

— Călin? Lui Călin nu-i mai pasă de mult nici de mine, nici de fată… în plus, sper ca Mara, până vine el, să se schimbe…

— Nu cred că lui Călin nu-i mai pasă de familia lui!

— Viața noastră nu mai e de mult așa cum era… Pleacă în străinătate de câte ori se ivește ocazia, nu mi-a mai spus o vorbă bună și nu m-a mai ținut în brațe de ani de zile… E foarte posibil să aibă pe altcineva, să știi!

Citeste continuarea